Mihnea Berindei. Viața unui om bun

Pe 19 iunie, a plecat de lîngă noi Mihnea Berindei. Una dintre personalitățile „elitei de aur“ a exilului militant democratic românesc, Berindei și-a dedicat întreaga viață denunțării comunismului, cu știință și eficacitate, cu uitare de sine și cu o generozitate extrem de discretă. El s-a retras în spatele „faptelor“, al unei munci neobosite, cu un impact inestimabil în viața multor oameni, înainte și după 1989. Mihnea Berindei a fost un istoric de seamă, dar nu s-a preocupat să-și pună în lumină propria istorie. Va fi nevoie de o minuțioasă investigație pentru a o recupera.

Exilul

Mihnea Berindei s-a născut în anul 1948, într-un mediu cu statut social înalt. După instalarea regimului comunist, toți bunicii au ajuns în închisoare. Mama, Ioana Berindei, a stat trei ani în penitenciarul Văcărești. Tatăl, academicianul Dan Berindei, dat afară de la Institutul de Istorie, s-a ocupat singur de cei doi copii. După reintegrarea tatălui și întoarcerea acasă a mamei, a trăit într-o atmosferă de excelență profesională și intelectuală. S-a înscris la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde s-a specializat în istoria Imperiului Otoman.

În 1968, de Crăciun, colegii săi din Grozăvești, care plecaseră spre centru cîntînd colinde, au fost întîmpinați de trupele de Securitate, cîțiva dintre ei au fost exmatriculați, unii arestați. A fost momentul cînd Mihnea a hotărît să fugă din țară. A cerut repetat viză pentru o bursă de studii în Turcia. Cînd, după trei ani, a primit-o, a luat trenul spre Istanbul și, la puțin timp după sosire, a plecat în Franța. Acolo și-a continuat studiile universitare. În anul 1974, a devenit cercetător la École des Hautes Études, unde s-a ocupat de istoria otomană.

Pentru el, anul 1977 va însemna cotitura. „Scandalul Goma“ a scos la lumină o fibră profundă a ființei sale. Atunci a inițiat Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, destinat să-l ajute pe disident. La acest Comitet au aderat Alain Paruit, Maria Brătianu, Dumitru Țepeneag, dar noutatea adusă de istoric, care va marca viitoarele „bătălii“ ale exilului românesc, a fost implicarea unor intelectuali francezi în cauzele „românești“ – între ei Catherine Durandin, Claude Karnoouh, Gilles Veinstein, mai tîrziu Anne și François Planche și Marie-France Ionesco. Alături de el, din primele clipe ale sosirii în Franța, pe tot acest drum atît de plin de solicitări personale pentru „cauza românească“, a fost soția lui, Catherine Berindei. I-a fost nu doar alături, ci l-a secondat permanent în tot ceea ce întreprindea.

Un nou ethos

Pregătirea metodică a reacțiilor internaționale, documentarea minuțioasă a situațiilor care cereau asistența îl vor deosebi pe Mihnea de ceilalți „români plini de același ideal [care] trimiteau tot felul de memorii și plîngeri la niște ziare care nu-i luau în seamă“ (Monica Lovinescu). Ideea sa, de înființare a Comitetului Francez și integrarea acestuia în mișcarea anticomunistă europeană, s-a dovedit eficace. În anul 1980, Comitetul s-a transformat în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris. Berindei a fost purtătorul de cuvînt al organizației, în ultimii ani vicepreședinte, însă, dincolo de aceste poziții formale, conta rolul său de „suveică a acestei Ligi“, de om „capabil să răspîndească exigențele juste ale disidenței românești din străinătate și din țară în mediile cele mai influente, cele mai autorizate“ (cuvintele lui Ion Vianu).

În opera de mobilizare a Occidentului în fața răului ceaușist, Mihnea Berindei a descoperit importanța stabilirii de strînse legături cu presa, cu sindicatele, cu partidele și cu lumea intelectuală franceză. Reușita ascundea o muncă enormă. Iată cum a descoperit acest lucru Monica Lovinescu: „[…] atunci cînd Mihnea Berindei [a lipsit] vreo săptămînă din Paris, toți gazetarii s-au abătut asupra noastră. Zbîrnîia telefonul de dimineața pînă seara, aproape fără întrerupere. Și, ca Mihnea Berindei, altceva n-am mai făcut toată ziua decît să răspundem, să dăm informații, să punem lucruri la punct etc., etc. … Mihnea Berindei era preocupat mai ales de cei care, într-un fel sau altul, se aflau în primejdie și prin notorietatea lor în Occident puteau fi puși oarecum la adăpost. Le trimitea gazetari de la ziarele cele mai importante pentru interviuri, telefona mereu în țară, menținea legătura“.

Ziariștii care au ajuns în România, căpătînd prestigiu profesional în urma acestei aventuri, erau instruiți înainte de plecare de Mihnea, de la care primeau adrese, explicații, „ghiduri“ de comportament.

În formulările de mai sus, cuvîntul „presă“ este de înțeles în sens larg. Marile cotidiene contau, și Mihnea le frecventa, dar a mizat în particular pe surse capabile să transforme înțelegerea lucrurilor pe termen lung. El a participat activ în viața unor publicații-cheie în formarea unei culturi franceze sensibile la totalitarismul de tip comunist. A intrat în redacția revistei L’Alternative (1979-1985) și a continuatoarei La Nouvelle’Alternative, iar din 1984, a colaborat la L’Autre Europe, în sfîrșit, cu prestigiosul Politique Internationale.

A stabilit relații cu sindicatele, a căror importanță politică părea să fie percepută greu de exilul tradițional. A avut legături solide cu „Fédération de l’éducation nationale“ și cu filiala CGT-Livre. Pe ultima o va invita la o demonstrație în fața ambasadei României din Paris. Cu documentarea oferită de Mihnea, presa sindicală a oferit spații ample grevei din Valea Jiului (pentru comparație, importantul Le Figaro anunțase acest eveniment în circa 40 de cuvinte), iar mai tîrziu, a publicat mai multe materiale privind SLOMR.

Pe urma unei munci de mai bine de un deceniu, la mijlocul anului 1989, mai multe delegații ale sindicatelor muncitorilor au depus o plîngere privind încălcarea de către România a Convenției Organizației Internaționale a Muncii. Jocul istoriei a făcut ca dezbaterea plîngerii să aibă loc abia după Revoluție, iar Mihnea Berindei să fie invitat să depună mărturie în fața Comisiei de anchetă tocmai în octombrie 1990. Iată cîteva date (dintre multele: nu deschid subiectul solicitantei Opération Villages Roumains) pentru a sugera, concret, unitatea unui proiect susținut în numele drepturilor omului, care însemna o muncă desfășurată ani la rînd, metodică, nuanțată, discretă, pentru care Mihnea nu era angajat de nimeni, nu era plătit de nimeni și nu a primit vreodată un premiu simbolic.

Mihnea Berindei a stabilit legături cu administrația franceză, cu Quai d’Orsay, a făcut deci diplomație în umbră, dar nu mai puțin, a participat la demonstrațiile din fața Ambasadei României. Mihnea nu a evitat nici o formă de acțiune, dacă aceasta conta pentru viața celorlalți. Trimitea scrisori de protest la ambasade și, mai ales, suna permanent la opozanții din țară, sau cînd liniile erau tăiate de Securitate, la prietenii acestora, să arate că veghează asupra fărădelegilor acesteia. A făcut abstracție de tipologiile politice franceze. Sprijinul putea veni din direcții neașteptate: Libération, ziar de stînga, era mai deschis decît, să luăm un exemplu, cotidianul de dreapta Le Figaro, al cărui director, Robert Hersant, mergea la vînătoare în România. Berindei avea de salvat vieți concrete, iar pentru aceasta nu refuza nici o alianță.

O conștiință europeană

Această muncă fără răgaz, cerînd sacrificii personale majore pentru susținerea „cauzei românești“, i-a motivat pe cunoscători să vorbească despre patriotismul lui Mihnea: „Absolut un patriot adevărat!“, o spune și Ion Vianu în interviul deja citat. Era patriotismul unui om de conștiință europeană, fapt care explică una dintre temele lui divergente față de tradiția exilului nostru: reconcilierea româno-maghiară, pe care a slujit-o pînă la sfîrșitul vieții. Unul dintre subiectele cele mai sensibile: i-au trebuit lui Mihnea doi ani, din 1980 pînă în 1982, să găsească susținători pentru un comitet mixt româno-maghiar în măsură să se pună de acord asupra unei declarații comune.

Mihnea Berindei s-a implicat în rezolvarea problemei refugiaților români din Ungaria. A avut un lung schimb de scrisori cu Comitetul „România liberă“, care în 1988 i-a cerut ajutorul. A fost unul dintre inițiatorii declarației de la 16 iunie 1989, semnate de membri ai Forumului Democratic Maghiar (cîștigătorul primelor alegeri democratice din Ungaria) și, alături de el, de Stelian Bălănescu, Ariadna Combes, Mihai Korné, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu.

Colapsul comunismului nu a însemnat pentru Mihnea sfîrșitul rostului său militant. A venit imediat la București, a inițiat Grupul pentru Dialog Social, a sprijinit multe alte inițiative civice, a fost implicat în mai toate frămîntările pentru democrație, incluzînd asistarea juridică a oamenilor arestați la mineriadă. A participat la crearea unor organizații internaționale de ajutor și a extins aceste activități mai întîi în Albania și apoi în Republica Moldova. O activitate de proporții aproape de neînțeles, în paralel cu activitatea sa de istoric. Volumele de documente ale CC al PCR lucrate cu Dorin Dobrincu și Armand Goșu, volumele cu scrisori de la Europa Liberă, aportul la Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Studierea Dictaturii Comuniste reprezintă contribuții fundamentale la istoria comunismului în România. În ciuda timpului considerabil acordat binelui civic, Mihnea Berindei și-a iubit și onorat fără pauză profesia de istoric. Cărțile și studiile lui de turcologie sînt o referință. În ultimul timp, era mîndru de noile sale rezultate privitoare la Ioan Vodă, care răstoarnă teoria canonică.

Ultima realizare a lui Mihnea

A întîmpinat moartea cu aceeași demnitate, cu aceeași noblețe, cu același curaj cu care a viețuit. Mihnea Berindei a trăit și a murit frumos și, iată, construiește și după moarte. Multele reacții de după dispariția lui arată că el are încă puterea „să scoată ceea ce este mai frumos din oameni“.

 

Mihnea Berindei. Viața unui om bun (Observator cultural, 24 iunie 2016)