Atacul asupra istoricilor. „Dosariada”, continuitatea postdecembristă

Sorin Bocancea, Sorin Antohi și Doru Tompea la al IX-lea Colocviu Regal

Întâlnirea de astăzi se află sub auspiciile conferinței organizate de HUB-ul din București al Academia Europaea, inițiat de Sorin Antohi. Aceasta are ca primă temă Attacks on History and Historians, sintagmă transformată în 1995 de istoricul Antoon De Baets într-un proiect civic, „Network of Concerned Historians”. Rapoartele organizației înființate de el, privind folosirea forței împotriva istoricilor și a operei lor, continuă an de an, cu o acribie și o tenacitate care reprezintă un model.

Invoc aceste date pentru a aduce la lumină o nouă originalitate românească: atacurile împotriva unor istorici români au continuat și după căderea regimului Ceaușescu. Nu este vorba despre insulte și calomnii în presă. Ci despre strategii concertate ale unor grupuri de interese, implicând ofițeri de securitate și/sau grupurile lor lărgite după 1990. În această intervenție, dau două exemple: cazurile lui Mihnea Berindei și Sorin Antohi.

Cazul Mihnea Berindei

Mihnea Berindei este un turcolog care a publicat studii importante pentru domeniul său de specialitate¹. Ultima lui importantă realizare academică este Istoria comunismului din România. Documente ale CC al PCR, pregătită împreună cu Dorin Dobrincu și Armand Goșu, inițiată și coordonată de Mihnea. Rolul lui în această operă de referință a istoriei despre regimul comunist poate fi înțeles și din faptul că, odată cu dispariția lui, a încetat și lucrul la această serie. Primele trei volume au acoperit perioada 1945–1975; era stabilit ca seria să cuprindă restul perioadei, până în 1989.

Însă renumele lui Mihnea Berindei nu este legat atât de activitatea lui academică. Ci de devoțiunea cu care și-a dedicat viața denunțării regimurilor comuniste și apărării opozanților din România lui Nicolae Ceaușescu. După revoluția din decembrie 1989, asistența procesului democratic din țară (dar și din Albania și Republica Moldova) a atins și ea cote la fel de neverosimile precum acțiunile de până în anul 1989.

Student fiind, Mihnea Berindei a obținut o bursă pentru o vizită de studiu în Turcia, în anul 1970. De acolo, în loc să se întoarcă, a plecat în Franța, unde și-a continuat studiile, a devenit cercetător la CNRS, și-a întemeiat o familie și s-a stabilit.

În contextul apariției „disidenței Goma” în anul 1977, a început să activeze în cadrul exilului românesc democratic. A participat la crearea Comitetului pentru Drepturile Omului, devenit Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, la Paris, a creat o rețea formidabilă de relații în lumea presei, a sindicatelor, la Quai d’Orsay, cu oameni politici francezi, rețea pe care a mobilizat-o pentru denunțarea regimului Ceaușescu și protejarea opozanților din țară. A colaborat intens cu postul de radio Europa Liberă. În câțiva ani, capacitatea lui de a defini obiectivele rezistenței față de regimul ceaușist și de a le realiza a devenit legendară. În anul 1991, Monica Lovinescu i-a făcut lui Mihnea Berindei un portret pe care-l putem considera referențial:

„Vocaţia aceasta aproape sacrificială a lui Mihnea Berindei [de a se dedica modificării viziunii Occidentului asupra regimului ceauşist] s-a născut... în 1977, când s-a constituit, la Paris, un comitet pentru apărarea drepturilor omului spre a-l salva pe Goma din ghearele Securităţii. Nu a fost singurul, bine înţeles. În acelaşi grup se aflau Dumitru Ţepeneag, Marie France Ionesco, Maria Brătianu, Alain Paruit, câţiva francezi printre care mai ales Catherine Durandin şi Catherine Barthel. Iar manifestaţiile din faţa Ambasadei (de proporţii nemaiîntâlnite până atunci) erau organizate nu doar de acest comitet, dar şi de alţi români, în frunte cu Constantin Stoicănescu. Dacă deci eliberarea de sub anchetă şi din închisorile securităţii a lui Paul Goma poate fi revendicată de mai mulţi (printre care Dumitru Ţepeneag foarte activ în acea vreme) continuitatea acestei activităţi este asigurată în primul rând de Mihnea Berindei şi de comitetul transformat în Liga pentru apărarea drepturilor omului în România. Mihnea Berindei îşi face din dezvăluirea adevăratului chip al comunismului şi din protejarea disidenţilor, pe măsură ce se ivesc, scopul principal. Un scop care-i fură zilele, orele, clipele. Acolo unde alţi români plini de acelaşi ideal trimiteau tot felul de memorii şi plângeri la nişte ziare care nu-i luau în seamă, prin exactitatea informaţiilor, prin formularea ne-sentimentală, riguroasă şi la zi, poate şi prin formaţia sa de istoric deprins cu precizia faptelor care înlocuieşte epitetele, Mihnea Berindei devine un interlocutor privilegiat.

Presa se trezeşte. Trebuie să o recunoaştem că mai ales cea de stânga, deoarece ziarul cel mai important al dreptei, Le Figaro are în comitetul de conducere atât pe Hamelet hagiograful preferat al lui Ceauşescu, cât şi pe Miot, ultimul intervievor entuziast al aceluiaşi Ceauşescu. Deci ziare de stânga ca Libération sau Le Monde dar şi de opoziţie ca Le Quotidien de Paris încep să acorde României faţă de care nu erau prea atente până atunci fie din pricina mitului cu ‚independenţa’ care se crease în jurul lui Ceauşescu, fie din lipsa vreunui semn spectacular de rezistenţă alta decât individuală virează complet până, de pildă, în a rezerva interviului lui Mircea Dinescu două pagini, în timp ce arestarea, condamnarea la ani grei de închisoare a unui disident bulgar era redusă în acelaşi ziar la câteva rânduri, în ştirile mărunte. Desigur, Mihnea Berindei nu este singurul. Ziariştii se duceau să ia interviuri lui Paul Goma (care vorbea mai ales de alţii şi nu în primul rând de sine), Eugen Ionesco dădea şi el declaraţii, Marie-France Ionesco strângea semnături de protest printre scriitorii francezi, noi înşine (în 1977 şi în 1983) eram periodic asaltaţi de gazetari, dar Mihnea este acela care îşi făcuse adevăraţi prieteni printre ei şi se vădea cel mai ascultat. Ne-am dat seama şi concret de acest lucru atunci când Mihnea Berindei lipsind vreo săptămână din Paris, toţi gazetarii s-au abătut asupra noastră. Zbârnâia telefonul de dimineaţa până seara, aproape fără întrerupere. Şi, ca Mihnea Berindei, altceva n-am mai făcut toată ziua decât să răspundem, să dăm informaţii, să punem lucruri la punct etc., etc...

Mihnea Berindei era preocupat mai ales de cei care, într-un fel sau altul, se aflau în primejdie şi prin notorietatea lor în Occident puteau fi puşi oarecum la adăpost. Le trimitea gazetari de la ziarele cele mai importante pentru interviuri, telefona mereu în ţară, menţinea legătura. El este cel care a trimis primii gazetari la Doina Cornea. [...]

Şi asupra acestui dezinteres trebuie să insistăm. Nu numai că Mihnea Berindei n-a tras niciun folos material de pe urma acestei activităţi care-i absorbea timpul [...] dar îşi cheltuia o bună parte din leafa lui de la l’École des Hautes Études de n-ar fi decât telefoanele cu Bucureştiul. [...]

Evident că o astfel de eficacitate rănea foarte multe susceptibilităţi, crea infinite invidii. [...] Securitatea n-a avut decât [să le] aţâţe sau [să le] manipuleze. Infiltrările securiste – sau prin persoane interpuse, unele de bună credinţă dar filtrarea vanităţii este o armă privilegiată – s-au înteţit după 1977, şi din teamă probabil ca Goma să devină un fel de autor sau şef al exilului. Atunci au apărut ziare şi fiţuici specializate în atacul şi calomnia împotriva celor care păreau mai primejdioşi: Goma el însuşi, dar şi Europa liberă, Virgil Ierunca şi cu mine, proclamaţi agenţi ai K.G.B.-ului, stângişti, anti-patrioţi şi alte minunăţii. Într-un fel lucra Securitatea în ţară, în alt fel în exil care a fost un fel de laborator al metodelor ce au curs în România de la ‚confiscarea revoluţiei’ încoace: dezinformare, calomnie, bătaie, atentate, etc. ... Şi e interesant de văzut cum atunci – ca şi acum în ţară – Securitatea manipulează mai ales cercurile de extremă dreaptă, şovinismul, speculând pe românismul cât mai verde cu putinţă. Şi când nu mai exista aşa ceva foarte răspândit în exil, din pricini de îmbătrânire, uzură sau înţelepţire, Securitatea le inventa. De pildă, numărul de legionari tineri sau chiar foarte tineri sosiţi din ţară în ultimul deceniu devenea impresionant (unii dintre ei manifestând de pildă în faţa Bisericii ortodoxe române de la Paris pentru a împiedica o demonstraţie pentru Goma).

[...] un lucru este sigur: Mihnea Berindei îşi dedică din 1977 încoace toate forţele şi toată inteligenţa unei singure cauze: restabilirea adevărului despre România şi susţinerea rezistenţei împotriva comunismului întâi şi apoi după confiscarea revoluţiei, neo-comunismului şi celor ce tind să se agaţe de posturi sau să le păstreze pe cele pe care le deţineau sub Ceauşescu. Şi un astfel de om în loc să primească răsplata normală din partea celor pentru care s-a luptat, ca puţini alţii, se vede defăimat la modul cu adevărat injurios.”

Monica Lovinescu îl cunoștea de foarte aproape pe Mihnea, activitatea lui, relațiile lui. Portretul ei se regăsește și este completat de opiniile altor exilați, pe care le citez întrucât în acest an se împlinesc 10 ani de la moartea lui și folosesc prezentarea drept omagiu. Citez din declarațiile care au întâmpinat dispariția:

Ion Vianu, psihiatru și personalitate culturală: „Avea întotdeauna soluțiile cele mai bune, era neprecupețit în entuziasmul lui, sacrificându-și chiar și meseria și odihna pentru cauza românească. Era un om extrem de nobil, de generos, un prieten adevărat și un om extraordinar de modest, care cred că a făcut politică așa cum trebuie să facă toată lumea, adică în slujba unei cauze și fără nici un fel de gând de mărire sau de putere. Absolut un patriot adevărat! [...] a fost un om de acțiune și de cultură, un om de bine, și plâng cât se poate de tare dispariția lui prematură”. Un gând-concluzie: „A fost un om de onoare, un om care nu a căutat interesul și, din păcate, astfel de oameni sunt vulnerabili. Sunt convins că ceea ce va domina va fi amintirea bună pe care o lasă”.

Armand Goșu: „A revenit în România după aproape 20 de ani, implicându-se cu la fel de mult entuziasm, generozitate și dăruire în consolidarea societății civile, în sprijinirea noilor partide politice, reformarea instituțiilor publice, descentralizarea administrativă. A fost pentru mulți ani o veritabilă curea de transmisie între instituțiile din București și cele de la Paris. Eficient, discret, a oferit mult multora, mai apropiați sau cel mai adesea necunoscuți, și n-a cerut nimic pentru sine”.

Scriitorul Liviu Antonesei: „Ce pot adăuga? Că a fost cel mai generos om pe care l-am întâlnit vreodată, că în cumplita toamnă a anului 1989 s-a preocupat de soarta mea, punând la cale un sistem de protecție de care aveam să aflu mult mai târziu, dar care a fost eficient... Mă gândesc de pildă la sutele de ilustrate, pe care poșta avea să mi le înmâneze după 22 decembrie, dar pe care băieții le vedeau, care își manifestau sprijinul”.

Adrian Niculescu, el însuși istoric, care a trimis la presă știrea dispariției lui Berindei: „A plecat dintre noi, nedrept şi prematur, Mihnea Berindei, istoric, turcolog, dar mai ales, cel mai bun, cel mai penetrant şi mai eficace om al exilului românesc. Personalitate recunoscută a stângii democratice anticomuniste, sufletul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, de la Paris, Mihnea Berindei a fost o mare conştiinţă românească, o torţă vie care, din 1970, a ars pentru libertatea ţării noastre”.

Revin la analiză.

Eficacitatea lui Mihnea Berindei, aproape neverosimilă, în denunțarea regimului Ceaușescu și protejarea opozanților din România, din 1977 până în 1989, a atras mânia Securității. A fost urmărit sistematic și a fost amenințat, el, soția și fiul. O măsură a furiei autorităților române față de Mihnea Berindei o oferă această scrisoare ajunsă în cutia lui poştală când pregătea detaliile unei întâlniri româno-maghiare, la Budapesta, la mijlocul lunii iunie 1989. Sub acoperirea unei aşa-zise organizaţii patriotice radicale a exilului românesc, „Fiii lui Avram Iancu”, a cărei siglă anunța: „Numai sabia mai poate hotărî”, Securitatea îl acuza pe Mihnea că s-a vândut ungurilor și a otrăvit „sămânţa românească binecuvântată” amestecând-o cu sânge de alogen. „Îl iubeşti?”, întreba scrisoarea cu privire la fiul său și continua: „Dacă nu de grija propriei vieţi, dragă Mihaly, măcar a iubitei tale Katalin şi a corciturii pe care o legeni [...] renunţă la lucrarea nemernică prin care te-ai pus în solda revizionismului unguresc ce atentează la scumpa noastră Transilvania”.

Atacul AlterMedia România / Ziua / Victor Roncea

În anul 2006, un om cu o astfel de claritate a vieții a devenit ținta unei calomnii care-i răstălmăcea în totalitate viața. Pe site-ul organizaţiei AlterMedia România a apărut articolul cu titlul: „Mihnea Berindei: o biografie murdară şi complicităţi actuale”, subiect care va fi reluat și dezvoltat în martie 2007 pe site-ul Civic Media, sub semnătura ziaristului Victor Roncea. Mihnea Berindei era acuzat că „a fost racolat de Securitate încă din 1968” și a servit regimul în perioada exilului. Era plasat în categoria stângiștilor și, ca urmare, promotor al ideologiei comuniste.

Autorul, Victor Roncea, era cunoscut pentru relațiile sale cu informatori activi în presă și cu oamenii Securității. Ziaristul îl numise pe fostul șef al Departamentului Securității Statului, Iulian Vlad, „simplu soldat al României”, l-a omagiat de ziua de naștere și a cerut autorităților să-i „facă dreptate”. A promovat activitatea publicistică a generalului Aurel Rogojan, a însoțit echipe de foști ofițeri de securitate, membri ai Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din SRI (Securitate), în vizitele lor prin Transilvania, în campanii național-comuniste. Este, până astăzi, un promotor al mistificărilor despre Revoluție menite să absolve Securitatea de crimele din decembrie 1989².

Altfel spus, toată lumea știa de unde vine atacul.

Victor Roncea și apoi cei care s-au alăturat campaniei au folosit și declarații ale comunității legionare din Franța și Germania privind ideologia lui Mihnea. Dar acuzația primă a fost colaboraționismul lui. Mihnea Berindei a fost anchetat de Securitate pe vremea când era student, la Facultatea de Istorie din București, întrucât, scria în raportul său ofițerul, identificase „o serie de elemente cunoscute cu o atitudine ostilă orânduirii noastre de stat sau care întreţin relaţii dubioase cu unii cetăţeni străini”.

Mihnea Berindei avea relații strânse cu japonezul Kanji Tsushima, care venise să studieze la București în vederea ulterioarei sale cariere diplomatice. În anul 1968, Securitatea îl interogase de mai multe ori, iar apoi, imediat după plecarea lui în Franța, a fabricat un dosar de rețea cu materiale din dosarul de anchetă. Era o practică a Securității de umflare a numărului de informatori raportați. Dosarul de reţea cu numele „Mircea”/ alias Mihnea Berindei conţine intervenţii grosolane (precum acoperirea numelui lui, folosit în declarații de anchetă, cu un nume de cod inventat; în fotografia atașată, Mihnea are barbă, or, el și-a lăsat-o în 1970, la doi ani de la data creării dosarului). Nu doar că era fabricat, dar era fabricat grosolan, astfel încât falsul era ușor de denunțat.

Că acțiunile lui Mihnea Berindei erau incompatibile cu statutul de colaboraționist al autorităților de la București o confirmă chiar dosarele Securității. Într-o adresă din 25 iulie 1985, Direcţia UM 0544 scrie: „Vă facem cunoscut că Mihnea Berindei [...] este cunoscut cu atitudine deosebit de duşmănoasă la adresa R.S. România. Având în vedere poziţia antinaţionalistă a acestuia, periculozitatea acţiunilor ce le iniţiază şi desfăşoară în cadrul emigraţiei reacţionare din Franţa şi alte ţări occidentale, vă rugăm să analizaţi posibilităţile de care dispune unitatea dv., care să fie folosite în acţiuni de contracarare a activităţilor acestuia.”

O altă notă, din 18 februarie 1986, acuză „larga activitate contra statului român în presa franceză, [în] cercurile de transfugi şi la postul de radio «Europa liberă»”³. O alta, din 3 februarie 1989, anunţă intensificarea activităţii de opoziţie militantă a istoricului⁴.

Aceste materiale din Arhiva CNSAS se află la dispoziţia oricărui cercetător interesat de relaţia istoricului cu fostele instituţii de represiune. Alegaţiile despre Mihnea Berindei puteau fi verificate punct cu punct prin astfel de documente de arhivă, prin documente personale şi prin mărturia istoricului coroborată cu date publice. Și mai ales, era prezentă istoria vie a uneia dintre personalitățile dintâi ale opoziției față de regimul comunist. Cheia semnificării atacului din 2006 împotriva istoricului nu este atât scenariul discreditării lui de către foștii securiști și moștenitorii lor, ci absența unei reacții publice în măsură să-i rușineze pe manipulatori. Aș vorbi despre o insensibilitate etică a opiniei publice, sechelă a comunismului, dar și efect al vehementelor campanii de insulte aduse opozanților în primii ani ai deceniului 1990.

Cazul Sorin Antohi

Sintetizez ce spun dosarele deschise de Securitate pe numele său chiar despre viața lui Sorin Antohi. În 1974, inițiase editarea unei reviste „pro-occidentale” și trimisese unei cunoștințe o scrisoare cu „conținut dușmănos”. Pe numele lui, Inspectoratul Județean de Securitate Iași a deschis un dosar în anul 1976, când elevul Antohi avea 17 ani (era minor). Atunci a fost avertizat și pus să semneze o declarație autoincriminantă în care „recunoaște că aceste fapte reprezintă încălcări ale legii”. Imediat ce a depășit 18 ani, a fost amenințat că va fi exmatriculat și trimis în închisoare.

Un raport al Securității despre comportamentul lui Sorin Antohi la începutul anilor 1980: „La sfârșitul anului 1982, Sorin Antohi împreună cu ceilalți membri ai grupului amintit au hotărât scrierea romanului «Brazde peste haturi» în care s-au pronunțat împotriva măsurilor luate de către partid în agricultură. Fiind apreciat de unii factori de răspundere, având și unele calități intelectuale deosebite, a fost numit redactor șef la revista «Dialog» și în această calitate a participat la întâlnirea de la Buzău a tinerilor scriitori unde a fost inițiatorul citirii romanului «Brazde peste haturi» în fața tuturor participanților. Cu prilejul unor discuții, în diferite împrejurări a făcut remarci negative la adresa președintelui țării”.

Iată Raportul din 27 decembrie 1988: „Antohi Sorin [...] se situează pe o poziție contestatară cu privire la politica partidului și statului nostru pe plan cultural. A funcționat o perioadă până în 1984, ca redactor-șef adjunct al revistei studențești «Dialog», calitate în care a scris și promovat spre publicare materiale proprii ori ale unor colaboratori, ce conțineau aluzii tendențioase la adresa politicii partidului și statului nostru în domeniul vieții politico-sociale, aspecte comentate la postul de radio «Europa liberă». Întreține de mai mult timp legături cu lectorii străini aflați în post la Centrul Universitar Iași, unii dintre ei semnalați cu atitudine potrivnică statului român. În anul 1982, sub influența lectorilor străini, s-a asociat cu Dan Petrescu – absolvent al facultății de filologie, pe atunci fără ocupație, Pruteanu George – profesor [...] și Luca Pițu – lector la Universitate, Facultatea de Filologie, toți dominați de concepții necorespunzătoare”. Antohi „face parte din anturajul apropiat al lui Dan Petrescu, ale cărui acțiuni necorespunzătoare le aprobă și le susține. Este cunoscut cu preocupări scriitoricești, realizând în acest domeniu eseuri, traduceri, recenzii, studii, articole și lucrări de critică literară”.

Portretul unui anticomunist

Datele din dosar se află într-un dialog perfect cu acțiunile lui Sorin Antohi aflate în ochii celor cu care se întâlnea. De la sfârșitul școlii, până în zilele căderii regimului, i-a fost interceptată corespondența și i-au fost ascultate telefoanele. I-a fost sustras un jurnal și dat la lectură unui informator. Relațiile cu străinii i-au fost monitorizate strict. În perioada stagiului militar a fost urmărit ca posibil spion britanic. Devenit redactor-șef al revistei Dialog în 1982, a dat acesteia o turnură radicală. Apreciată în țară, revista s-a bucurat de prezentări elogioase la Radio Europa Liberă. Dosarele menționează faptul că la Buzău, în luna decembrie 1982, la o întâlnire a tinerilor scriitori, a reprodus, imitând vocea lui Ceaușescu, pasajele citate din Gheorghiu-Dej. În luna mai 1983, Securitatea a făcut percheziții ample în casele membrilor Grupului de la Iași. Sorin Antohi și Alexandru Călinescu au fost demiși de la conducerea revistei Dialog. Au fost puși în discuția conducerii PCR din Universitate. În anul 1985, Sorin Antohi a fost propus de Adrian Marino pentru Bursa Herder. Nu i s-a dat drumul la Viena. Nu a putut publica cărțile acceptate de edituri. O perioadă, nu a avut drept de semnătură.

Dosarele Securității concordă total cu activitatea lui Antohi cunoscută prin presă, în cercuri literare, în grupurile culturale. Ambele descriu portretul unui intelectual de anvergură, refractar la comenzile politice, victimă a regimului respingător care a îngenuncheat România din 1946 până în 1989. Această imagine nu a fost pusă în discuție după 1989, când Sorin Antohi a avut o carieră fulminantă, în serviciul educației și culturii. În acei ani, portretul valabil până la revoluție a fost completat și întărit de ce va face ulterior.

Calomnierea lui Antohi ca informator

La 13 iulie 2006, Asociația Civic Media a cerut CNSAS date privind colaborarea cu Securitatea a lui Sorin Antohi și a unui grup legat direct sau indirect de Comisia Prezidențială care urma să elaboreze Raportul privind dictatura comunistă în România. Purtătorul de cuvânt al acestei organizații era ziaristul Victor Roncea, despre a cărui legătură cu rețeaua foștilor ofițeri de securitate am amintit.

Punctul de sprijin al acestei calomnii era faptul că Sorin Antohi fusese obligat sub șantaj să semneze un angajament în episodul trecerii de la vârsta de 17 la 18 ani și, sub presiunea acestei istorii, a dat Securității, un număr de ani, note informative. Acestea erau „note tip subterfugiu”: „povești” menite să evite incriminarea altora, declarații care aveau rolul să-i protejeze pe cei despre care i se cereau informații întrucât Securitatea le aducea acuzații politice, considerații menite să umple paginile pe care i se cerea să le completeze. Dosarele de urmărire informativă pe numele său înregistrează repetat nemulțumirea ofițerilor de securitate față de faptul că Sorin Antohi nu conlucrează cu ei. La 11 decembrie 1978 fusese scos din rețeaua informativă „pe motive de nesinceritate”. La 12 ianuarie 1979, un raport privind încheierea legăturii cu el, tot din motive de nesinceritate. Și tot astfel. Nu a existat vreo măsură luată de Securitate împotriva persoanelor din notele „informative” ale lui Sorin Antohi, întrucât nici una dintre ele nu avea caracter de denunț.

Excepționalitatea cazului lui Sorin Antohi rezultă din modul de comportare a CNSAS. Direcția de Investigații a CNSAS a exclus orice referire la activitatea anticomunistă a lui Antohi, pe care arhiva Securității o expusese substanțial. Angajații Direcției Juridice a CNSAS au oferit niște interpretări bizare, deconcertante, de fapt mirobolante, ale documentelor selectate de Direcția de Investigații. Ca să susțină, pe urma lor, că „informațiile furnizate de dl. Antohi Sorin au vizat îngrădirea dreptului la viață privată” a unor persoane.

Sorin Antohi a contestat Nota de constatare a CNSAS la Curtea de Apel București, iar instanța i-a dat dreptate. CNSAS a atacat hotărârea la ÎCCJ. În final, Antohi a câștigat procesul cu CNSAS. Decizia Înaltei Curți a fost dată în anul 2022. Bătălia juridică a lui Sorin Antohi cu CNSAS a durat din 2014 până în 2022. 8 ani. Dar CNSAS inițiase investigațiile asupra „suspectului” de colaborare cu Securitatea în anul 2006. A ținut în suspans investigațiile timp de alți 8 ani, deși avea de evaluat și interpretat câteva sute de pagini din dosare atât de clare în ceea ce spuneau. Lentoarea aceasta nu a avut comparație cu alte situații similare. Au trecut 16 ani până când Sorin Antohi a fost salvat de acuzații. În tot acest timp, CNSAS a menținut acuza, a întărit suspiciunea de colaborare a lui Antohi cu Securitatea. A instituționalizat, în acest fel, atacul asupra istoricului Sorin Antohi.

A fost posibil ca, la peste 15 ani de la căderea regimului criminal, o victimă a Securității, un adversar elaborat al regimului comunist, un om căruia vechiul sistem îi amputase viața să suporte, ani la rând, degradarea morală în fața opiniei publice.

Concluzii

Am prezentat cazurile a două personalități culturale care, într-o Românie devenită deja membră a unei comunități a democrațiilor stabile, au devenit ținta unor atacuri capabile să le afecteze viața. Insist că nu este vorba despre insultarea publică și calomnierea unor personalități, fenomene care fac parte, au făcut și vor face parte din viața curentă a oricărei societăți, chiar a democrațiilor. Ci despre capacitatea de mobilizare a unor forțe politice care au perpetuat atitudinile anti-umane ale unei societăți represive zeci de ani după ce regimul dominant s-a prăbușit. Explicația pentru acest specific al României post-decembriste constă în inserția actorilor politici dominanți de dinainte de revoluție în viața politică și socială de după anul 1989. Explicația nu este însă numai una politică, în sensul accesului la resurse decizionale și financiare. Ci și una societală: absența unui bun-simț societal care stabilește cadrul de funcționare etică a unei societăți. Frapant în cele două cazuri comentate nu este atât faptul că foștii securiști s-au răzbunat pe victimele lor. Ci lipsa de opoziție socială la asemenea execuții publice. Statutul public moral și intelectual al lui Mihnea Berindei, al lui Sorin Antohi evoluase în plină lumină publică. Aproape nimeni nu a condamnat atacul mârșav și nu a domolit consecințele.

Mihnea Berindei și Sorin Antohi sunt și cazuri diferite. Sub șantaj, Antohi a ajuns să se supună unui ritual al obedienței față de instituția represiunii care însemnase, până la urmă, acceptarea umilinței față de sine însuși. Umilirea lui publică, în plină afirmare culturală, a exacerbat și a continuat umilința la care l-a supus Securitatea din tinerețe până la vârsta adultă. Efectul a fost devastator: o dovedesc, printre multe altele, demisia lui din Comisia Prezidențială pentru Studiul Dictaturii Comuniste, din Grupul pentru Dialog Social, publicarea confesiunii din 15 septembrie 2006, cu titlul: „Poliție politică sau Turnat-turnător turnat-turnat”, unde își asumă gratuit un „trecut nedemn și dureros”.

Mihnea Berindei a suferit în tăcere. Am fost martorul suferinței lui, pe cât de discrete, pe atât de adânci. A venit la mine să discute o plângere împotriva ziarului Ziua, centru mediatic al calomniilor, și împotriva lui Victor Roncea. Am aranjat cu el să se adreseze casei de avocatură a lui Valeriu Stoica, cu care eram în legătură și pe care-l ajutase de-a lungul anilor mai ales în relațiile acestuia cu parteneri din Franța. Avocații lui Valeriu Stoica au dat cazului său o atenție marginală, iar procesele au fost pierdute. Risc să susțin: fără existența unor intervenții exterioare care să influențeze comportamentul instanțelor, nu poți explica faptul că în multele procese de calomniere gravă și flagrantă, Victor Roncea nu a fost găsit niciodată responsabil.

Apreciez că Mihnea Berindei și Sorin Antohi se pot recunoaște în următorul principiu, prin care evoc un altul enunțat de Judith Shklar: cel mai mare rău pe care să-l trăiești este răul făcut de tine altora, și nu răul făcut de alții ție. Iată de ce nu cred că etichetarea lor drept colaboraționiști, un afront de tradiție securistă, este cea care i-a durut. Ci lipsa de solidaritate a comunităților de care erau legați, în primul rând Revista 22 și Grupul pentru Dialog Social. Nu au apărut luări de poziție în privința a ceea ce i s-a întâmplat lui Sorin Antohi, fost membru al GDS, și nici măcar lui Mihnea Berindei. Ultimul inițiase GDS și ajutase aproape toți membrii Grupului, atât încât poți să scrii o carte despre acest ajutor. Fusese un stâlp de sprijin al Revistei 22 timp de ani de zile. Din discuțiile pe care le-am avut cu Mihnea Berindei, îmi permit să spun că indiferența apropiaților l-a urmărit până la sfârșitul nedrept de scurtei lui vieți.

Gabriel Andreescu
București, octombrie 2026

Note

Între 1971 şi 1989 a publicat peste 20 de studii, dintre care amintesc L’Empire ottoman et les pays roumains, 1544–1545. Études et documents, EHESS – Cambridge Mass., Harvard Ukrainian Research Institute, Paris, 1987, 368 p. (en coll. avec Gilles Veinstein) şi capitolele din volume colective: „Porte ottomane, voïévode et boyards de Moldavie en 1552”, Quand le crible était dans la paille... Hommage à Pertev Naili Boratav, éd. Maisonneuve et Larose, Paris, 1978, pp. 105–118; „Astrakhan et la politique des steppes nord-pontiques (1587–1588)”, Eucharisterion: Essays presented to Omeljan Pritsak, Harvard Ukrainian Studies, volume III/IV (1979–1980), pp. 71–91, Harvard University, 1980 (en coll. avec Al. Bennigsen); „L’Empire ottoman et la «route moldave» avant la conquête de Chilia et de Cetatea Albă (1484)”, Raiyyet Rüsumu. Essays presented to Halil İnalcık, Journal of Turkish Studies, 10, Harvard University, 1986, pp. 47–72; „Le rôle des fourrures dans les relations commerciales entre la Russie et l’Empire ottoman avant la conquête de la Sibérie”, Passé turco-tatar, présent soviétique. Études offertes à Alexandre Bennigsen, éd. Peeters – Louvain-Paris, éd. de l’EHESS – Paris, 1986, pp. 89–98. Se adaugă articolele dedicate regimului Ceauşescu din L’Alternative, L’Autre Europe, Politique Internationale ş.a.
activenews.ro: „Obediența externă a complotului din 1989…”
Arhiva CNSAS, Dosar personal Berindei Dan, SIE nr. 247/5, f. 128v.
Arhiva CNSAS, Problema Eterul 21/36, f. 170.

← Varia